beibi.

EL–Deci mă mai iubești sau nu?
EA–Da. In schimb tu..
EL– Eu ce? Nu ai încredere în mine. Te iubesc. Ești mai presus de viata mea. Eşti în sufletul meu. Ești a mea suflare.
EA– De ce?
EL – Pentru ca asta ești.
EA – De ce?
EL– Unde vrei sa ajungem cu întrebările astea?
EA – Doar am întrebat..
EL– Nu răspund la întrebări de genul asta.
EA – OK. Nu mai spun nimic.
EL – Vreau doar adevărul. Mă iubești?
EA – Da. Unde te duci?
EL– Dupa țigări.
EA – Este închis peste tot.
EL – Mă duc în staţie. Când mă întorc, te rog, spune-mi adevărul.
EA– De ce?
EL – Pentru că sunt dependent de adevăr. Pentru ca fără el suntem animale. Crede-mă.

.. dupa un minut, EL se întoarce cu o floare ..

EA – Nu te mai iubesc.
EL – De când?
EA – De acum. Nu mai vreau să mint. Nu pot spune nici adevărul aşa că… s-a sfârşit.
EL – Nu contează. Eu te iubesc, nu contează nimeni.
EA – Prea târziu. Nu te mai iubesc. La revedere. Uite adevărul ca să mă poţi urî. Nu te mai vreau. Acum du-te.
EL– Ştiam asta, presimțeam.
EA – Ştiai?
EL– Da. Dar trebuia să aud de la tine.
EA– De ce?
EL – Pentru intuiția mea putea sa ma minta. Trebuia să aud de la tine.
EA – Nu ţi-aş fi spus niciodată pentru că ştiu că nu m-ai fi iertat. De ce mă testezi?
EL– Pentru că sunt un idiot.
EA – Da. Te-aş fi iubit pe veci dac`ai fi fost ca la început. Acum te rog, pleacă.
EL – Nu face asta, vorbeşte-mi!
EA – Vorbesc, dispari!
EL– Îmi pare rău, ai înţeles greşit. Nu am vrut să…
EA – Ba da.
EL– Te iubesc.
EA– Unde?
EL– Ce?
EA–Arată-mi. Unde este dragostea asta? Nu o văd, nu o simt. O aud, aud nişte cuvinte, dar nu pot face nimic cu cuvintele tale. Orice ai spune, este prea târziu.
EL–Te rog, nu face asta.
EA–Este deja făcută. Acum te rog, pleacă, sau chem paza.
EL–Nu este nici o pază aici...
EA– Cine eşti tu sa ma oprești?
EL–Nu sunt nimeni. Hai loveşte-mă, știu ca asta vrei. Loveşte-mă!..
EA-Nu vreau sa te lovesc. O sa plec.
EL- Acum dacă pleci, să tragi ușa după tine..

Apusul unei zile aspre din luna lui rapciune. Intra in casa. Isi scutura umbrela si o lasa la usa. Se descalta si se duce la bucatarie. Isi face o cafea tare si amara.. aducandu`si aminte de toate framantarile care o apasau de cand s`au despartit si de toate gandurile murdare care s`au asimilat. De cat de amara e viata ei fara el.isi aprinde o tigara. In fumul care o invaluia i se arata chipul lui. Aceleasi trasaturi, aceeasi figura, aceeasi persoana care, desi a lasat`o in urma, continua sa o chinuie si sa`i bantuie gandurile.
Se uita pe fereastra. Vede un cuplu de indragostiti ce alearga fericiti prin ploaie. Isi spune in gandul ei 'Asa eram si noi. Nu ne pasa de nimic atata timp cat eram impreuna. Nu conta ce zic altii daca noi ne iubeam. Contam doar noi. Dar totul s-a schimbat! Nimic nu mai este la fel ca ziua de ieri, care ne apropia. Acum seamana, mai degraba, cu acel maine care ne desparte. Din pacate nu mai exista 'noi'. Sunt doar eu. Doar eu cu mine.. o singura privire..'.De el nu mai stia nimic. O durea. O durea ca l`a pierdut. O durea ca nu o mai priveste ca pe Dumnezeu, ca nu mai e pata de culoare in viata lui decolorata..Incearca sa`l sune. Nu raspunde. Ii trimite un mesaj:'imi lipsesti..vreau sa te mai pot vedea inca o data..'. El nu raspunde. Toate cele intamplate in ultimu timp ii ravasesc sufletul pana in strafunduri. Izbucneste in plans. Se uita in ceasca goala de cafea. Pe peretele canutei se formase din zat, o inima. O lacrima ii aluneca de pe obraz, lacrima ce desparte inima din zat in 2 parti. Pentru ea era un semn.
Incearca sa para indiferenta. Arunca cu durere ceasca de perete. Zeci de cioburi zaceau in zatul de cafea ramas pe gresia rece. Si inima ei era acum pisata in mii de bucatele, dar o bucatica inca era la el si asta stia sigur. O parte din el o intregea si pe ea intr`un fel. 'De ce mi`am impletit inima de a lui si acum nu o mai pot despleti? Pentru ce? Pentru a`si completa el lista cu fostele?',se intreba in sinea ei. A crezut ca il cunoaste, dar el era pentru ea ca o forta care o impingea intr`o laguna fara de sfarsit. Iese pe balcon sa ia putin aer. Priveste spre cer. Era azuriu..cu o puzderie de nori de culoarea cenusei. Respira ca si cum ar muri intr`o clipa. Statea cu scrumiera in mana. La cea mai mica adiere de vant scrumul se ravaseste in aerul curat de dupa ploaie. Scrum era si inima ei atunci. Isi aducea aminte cum au reusit sa treaca impreuna prin greutatile vietii, ca valurile prin mare pana la mal. Isi aducea aminte cum s`a spulberat totul cand pentru el ea nu mai insemna nimic...acolo unde candva insemna totul. Incearca sa isi aprinda din nou o tigara. Nu poate. Vantul bate prea tare si ii stinge scanteia. Isi aducea aminte ca el era impotriva fumatului. Alt semn. Suna cineva la usa. Se sterge repede de rimelul manjit pe ambii obraji pana spre barbie si deschide. Era el.
-Buna.
-Buna.. raspunde ea intr`un tarziu putin uimita de aparitia lui.
-Pot sa intru cateva minute?
-Da. Singur.
El intra foarte posomarat. Abia isi tara picioarele, lasand dare de noroi pe gresia imaculata. Credea ca ea nu`l va ierta niciodata si nu`l va primi inapoi. Ea nu intelegea ce vrea.
Il invita in living. O camera deschisa si primitoare, cu multe tablouri si decoratiuni interioare. Se insaleaza si in ea un aer melancolic. Undeva, in fundul camerei, zacea pe podea un tablou parasit invelit intr`o panza bej. Curios din fire, el o roaga sa`i faca o cafea. Ea pleaca, el ramane singur. Dezgoleste tabloul si ramane cateva clipe pe ganduri. Era portretul lui. Un fior ii stapunge sufletul.Se gandeste ca acolo, undeva, cineva l`a iubit in tot acest timp.
Ea se intoarce cu cafeaua. Se privesc ochi in ochi. El face un pas spre ea. Ea se intoarce cu tarie. Nu vrea sa`i arate ce e inlautrul ei. El ii cade la picioare, spunandu`i ca o iubeste si ca a avut doar un moment de ezitare de la care a pornit totul.
-Nu te mai cred!
-Trebuie sa ma crezi. Te implor. Lasa`ma sa schimb ceva.. sa fac ceva pentru noi. Eu..chiar te iubesc.
Ea se intoarce. Ramane cu gura inclestata si incepe sa planga. El o imbratiseaza si o saruta pe frunte.
-Gata. A trecut totul..
Isi zambesc unul altuia si iau loc pe canapea. Afara apare din nou soarele. Cafeaua prinde din nou gustul dulce.

Daca as putea sa dau timpu` inapoi si sa schimb ceva as face`o.. dar de ce nu izbutim sa schimbam macar prezentul? Ce sa fac daca nu pot sa distrug zidu` asta de ura care ne desparte? Si de ce nu poate sa fie bine? De ce nu e suficienta o scanteie pentru a aprinde din nou focul? De ce fiecare clipa de fericire trebuie s`o platesti mai tarziu in lacrimi? De ce este ireparabil un lucru facut inconstient? E greu cand de partea cealalta a telefonului iti raspunde o persoana total diferita de cea pe care o iubeai in trecutu` apropiat.. sau cand incerci sa spui ceva si parca exista un paravan care o apara pe ea, ca intotdeauna. Si e greu..
E greu cand vreau sa schimb ceva.. si`mi intorci spatele
E greu cand incerc si ma respingie greu cand ma apropii si te departezi
E greu cand vreau ceva si nu pot sa ame greu cand ma consum si nu ti pasa
E greu cand ma framant si mi raspunzi la fel de indiferent
E greu cand iti arat ca m am schimbat in bine si vad ca tu te ai schimbat in rau
E greu cand iubesc si ma simt simt urata de tine
E greu cand sunt aici si tu nu ma vezie greu cand insist si nu ma crezi
E greu cand te vad si parca nu te recunosc
E greu cand vorbesc si nu m`asculti
E greu sa te pot avea nu sa te tot pierde greu fara tine.
Si ce spuneam? A da. Ca te ai schimbat. Nu mai esti tu. Nu stiu.. te ai inchis in tine.. parca ti e frica de ceva.. de un nou inceput sau de o continuare.. de o alta imbratisare.. sau de aceeasi prietenie.

“Daca vreodata o sa se intample sa nu ma mai iubesti, am sa astept sa te razgandesti. E o promisiune!”

Mi-am spus promisiunea cu buzele, am jurat-o cu ochii, am pecetluit-o cu tacerea, am confirmat-o cu o clipire din gene, am crezut in ea ca intr-o eternitate, am soptit-o cu jumatate de adevarar, jumatate de minciuna, asa cum luna ii promite soarelui in fiecare dimineata. Am tinut-o cu drag in suflet mult timp, chiar si dupa o alta eternitate, cea care a urmat plecarii tale. Astazi insa, nu mai ma pot tine de cuvant. Astazi plec si cu fiecare secunda care picura incepand de acum, sunt sigura ca o reusesc sa trec peste niste cuvinte incalcate. Te rog din tot ceea ce mi-a mai ramas din suflet si cu toata speranta care mai exista in niste lacrimi, te rog sa ma intelegi... Nu mai pot asa. Trebuie sa gasesc ceva sau pe cineva care sa-mi aline durerea. Tu trebuie sa ma lasi. Pielea si sufletul nu mai imi sunt de ajuns ca sa-mi tina ranile. Trebuie sa-mi redai din nou linistea si rabdarea ca sa caut iubirea mea promisa, trebuie sa ma lasi sa ma fac bine. Te rog, daca tu nu vrei, da voie altora. Poate mai am farama de curaj sa ma agat si de mainile altora.
Promisiune fara promisiune, nu mai ma pot tine nicio secunda de cuvant. Nu mai am rabdare, am ramas fara aer si speranta. Nu mai am putere sa astept, nu mai imi vad valvataia mea frumoasa de viata si visuri. S-a stins in urma ta. Am timp, dar il dau cui vrea, mie nu mai imi pasa ce se intampla cu el. Cand cel care te-a facut sa crezi in promisiuni le incalca pe ale lui, mai are vreun rost ca tu sa te tii de cuvant? Nu mai cred in ce am promis...
De jumatate de an astept, ma uit in gol si nu primesc niciun semn de razgandire. Tresar cand aud un pas cunoscut. Stiu da, ca prin viata mea, pasul tau nu o sa mai treaca niciodata. Usa mea s-a inchis definit. Ma uit prelung cand vad brate care iti seamana. Imi vine sa scot ochii care imita zambetul ochilor tai. Ma doare trupul cand isi aduce aminte de urma buzelor tale. Pana aici mi-a fost. Nu mai suport amintirile cum vin asa toate deodata, nici macar nu se respecta una pe alta. Urasc cum toate ma duc in aceeasi chircire de dor. Intr-un punct mort, de chin si agonie...
Pana acum, eu m-am tinut de cuvant. Tu ai gresit primul. Tu ai incalcat cuvantul. Tu sa fii tras la raspundere, tu sa fii cel care sufera in toata povestea asta. Tu sa-mi iei regretele si vina, tu sa le traiesti cu intensitatea si vointa mea. Tu, ca tu mi le-ai aruncat in carca si stiai cat sunt de plapanda. Eu am obosit, nu mai pot sa mai trag dupa mine oriunde ma duc. Eu nu am promis nici in joaca, nici in gluma, nici in serios. Am promis cu sufletul deschis, dar daca sufletul tu mi l-ai inchis, nu pot acum sa-mi rup promisiunea in patru si in mii sa o arunc in vant? Pot, ba da. Daca tu ai promis ca nu uiti si totusi ai facut-o, eu de ce sa mai traiesc din mila unor amintiri? Cine s-a gandit vreodata ca atunci cand promiti iubire cu anii, dai inapoi cu secundele? Cine s-a gandit ca o sa ajungi SA NU MA MAI IUBESTI? Mi-ai promis ca NICIODATA nu o sa ma parasesti. Mi-ai promis... Promisiunea ta s-a dus o data cu picaturile de ploaie care-mi bat in geam... si a stres-o. Fara sa te gandesti la ce ramane in urma ta, m-ai facut pierduta. Nici nu mai stiu cum este sa iubesti. Ma mai intereseaza? Stiu doar cum este sa-ti fie dor si sa te doara. Vreau sa-mi aduc din nou aminte ce gust are iubirea.
In asteptarea mea nu mai bate niciun vant de speranta. Totul este mort. Agatata de promisiune, nu mai ma tine nimic aici. Esti doar un strain pe care l-as fi vrut apropiat. Esti doar un strain care sopteste vorbe cunoscute in urechile unei necunoscute. Esti doar o pereche de ochi care ma privesc cu mila si compatimire si nu am nevoie de asa ceva. Te vad cum pleci si pasii tai croiesc un alt drum. Esti doar un cunoscut care m-a instrainat de mine. Esti doar un om pe care trebuie sa-l uit ca sa pot sa ma uit mai departe de tot ce a fost. Sa nu mai iti simt prezenta. Doamne, de mi-ar promite macar atat... Te-as crede pe cuvant.
Nimeni nu mi-a spus ca nimic nu e mai rau ca asteptarea asta insangerata doare mai mult decat durerea. Iubitul meu, daca tu iti vezi linistit si senin de viata ta, eu de ce nu pot? De ce ratacesc, ma intorc si nu mai am de unde sa ma intorc? Vorbeam serios cand am spus-o si credeam in fiecare cuvintel pe care buzele le-au suflat afara. Am promis mai in gluma, mai in serios si am jurat in joaca. In cuvintele mele statea insa tot adevarul pe care il stiam. Dar usor, usor, poate o sa ma desprind. Poate invat sa promit cum se promite....Promit si eu ca intr-o zi oarecare, cand nimeni nu o sa se astepte, o sa te las sa pleci din sufletul si iratiunea mea. Urlu pana in adancul sufletului ca o sa ma tin de cuvant. Imi sunteti martori. Am promis!

Printre sutele de pagini ale dictionarului gasim un cuvant stramtat de corsetul inimii: 'dragoste'. Definitia suna abstract. Mai bine incearca sa il rostesti cu voce tare: DRAGOSTE. Suav, lin, literele sale curg ca un parau rece, care asteapta sa fie degustat de un trecator insetat. Sa fie inexplicabil? Sau doar indisociabil unui suflet de muritor? Suntem noi capabili sa iubim? Sa nu gandim cu ratiunea, ci cu sentimentele? Sa nu fim oribiti de egoismul propriu si sa oferim fara sa asteptam ceva in schimb? Pentru ca asta inseamna a iubi: a oferi un sentiment suprem, a oferi sprijin, consolare, putere, alinare, o imbratisare in amurg. Putem oare privi dincolo de zidul nostru propriu?

Prea multe intrebari… as da dovada de o inconsistenta sentimentala daca as incerca sa teoretizez. Nu exista reguli care pot fi urmate pentru a ajunge la destinatia dorita. Sentimentul asta il iau ca pe un colet care parcurge un drum pietros pana ce ajunge in posesia destinatarului, pana ce ii imbiba sufletul cu dragoste. Totul se rezuma la ceea ce simti, numai tu sti daca drumul pe care mergi este cel de care ai nevoie pentru a ajunge acolo unde iti doresti. Univers interepretativ propriu, fiecare isi analizeaza in stil propriu problemele, bucuriile, sentimentele. Fiecare stie de ce anume are sau nu nevoie, ce ii face bine si ce ii face rau. Indispensabil este sa stii ce vrei! Nu e nevoie sa ii obosesti pe ceilalti cu razboialele tale launtrice atata timp cat cauti ceea ce nu poate fi conturat in liniile umanitatii.Nu pleca pe cararile disperarii doar pentru ca te simti singur acum, sau pentru ca relatia ta nu merge asa cum iti doresti, sau pentru ca nu reusesti sa te faci inteles asa cum ti-ai dori. Ia-ti o vacanta in insula Relaxarii, si respira aerul fericirii. Asta inseamna sa iubesti: sa fi fericit facand un lucru, sa fi recunoscator pentru ceea ce ai si sa fi capabil sa oferi TOTUL. Toate sentimentele, intreaga fiinta, un zambet, o alinare, un sfat... un drum catre... infinit.

A iubi inseamana a trai respirand un altfel de aer, doar al tau si al lui, bucurandu-te de fiecare clipa si lasand norii intr-un trecut indepartat…

-Iluzia unei iubiri, asta am simtit atata timp.Stiam ca va veni momntenul in care sa ma daruiesc complet unei iubiri, care ma va ucide. Tu ma ucizi, dar e o moarte dulce.

-Atunci iubirea noastra va fi o moarte care ne va duce pe amandoi in paradis?

-Vrei sa fi inger, vrei sa gusti din bunatatile paradisului nu?

-Draga mea, langa tine as putea sa fiu si inger si demon si nimic, pentru ca oricum tu ai fi totul.

-Iubitule, iubirea noastra ar putea fi o noapte, iar inimile noatre sa bata in acelasi ritm ca doua stele cazatoare. Ritmul unei simfonii profunde.

-Eu ma gandeam ca ar putea fi o mare. O mare in care sa ne avantam fara sa facem contactul cu apa. Daca as fi cu tine as putea merge pe apa neincetat.

-Este atat de placut sa stau aici cu tine, nu as mai pleca niciodata. Este un vis, un vis pe care il vad real. Stiam ca vei veni si am asteptat ziua in care sa ne cunoastem. Eu te vad altfel. Vad in tine un port de pe care vin si pleaca zambete inegalabile.

-Nu stiu cum sa-ti zic sa intelegi. Dar cand sunt cu tine totu-mi pare atat de clar... Ma simt atat de linstit privind marea cu tine. Parca as vedea toate chipurile care le-am vazut pana acum si parca as trai toate momentele pe care le-am trait pana acum. Parca mintea mea ar fi atacata de toate gandurile necugetate de pana acum... Parca as avea totul. De fapt am totul, numai avandu-te pe tine. Tu esti totul. Poti intelege asta? Nu uita niciodata asta, tu esti totul!

-Stii, trecutul cu viitorul se vor uni pentru a-ti reda tie iubirea prezenta. Sa nu uiti asta niciodata.

-Ce ai vrut sa spui cu asta?

-O sa iti dai seama la momentul potrivit, acum este prea devreme pentru a intelege. Ce simt eu acum nu poate fi comparat cu nimic, e de ajuns sa te stiu tinandu-ma in brate si privind amandoi marea. Este tot.

-Este tot ce ne-am dorit, tot ce ne-am fi putut dori, si tot ce ne vom dori vreodata.

-Iubito, priveste valurile cum se sparg in stanci. Se rup de aceasta lume si ne parasesc pe noi in ea. Ele se nasc pentru a muri si mor pentru a se naste din nou, de fiecare data mai puternice...

Mi`ai promis candva ca vei fi mereu alaturi de mine, oricand si oriunde, mi`ai promis ca intotdeauna ai sa ma asculti si ca o sa incerci din rasputeri sa ma intelegi, ca intotdeauna o sa ma pot baza pe tine, ca iubirea noastra este neconditionata. Mi-ai promis ca nu-mi dai drumul, si m-ai aruncat. Mi-ai promis.. dar ai uitat.
Ne`am distantat asa mult amandoua una de cealalta. A fost si vina mea recunosc, eu am facut pasul irevocabil. Dar nu regret. Nu. Nici macar acum nu regret. Am invatat ca in viata regretele nu au de ce sa existe. Ca inainte de a face o alegere te gandesti ca o sa fie iremediabil sa`ti para rau dupa. Si totusi afectiunea ei imi lipseste. Nu stiu de ce`mi dau seama de asta atat de tarziu. Prea tarziu... prea tarziu sa redevenim ce`am fost. M`am schimbat intre timp, da' stiu ca n`o sa crezi, mint nu m`am schimbat. Interiorul e acelasi. Te cunosc mai bine decat pe mine,uneori. Te`am cunoscut cu vreo 4 ani in urma, dar mai mult in vreo 6 zile pe care leam petrecut la mare, cand alergam impreuna pe plaja, simtind cum arde nispul sub talpi. Cand ne balaceam si se vedea in ochii tai acea vointa cu care incercai sa inoti. Cand stateam in debara si beam energizant cu cana. Cand mancam pizza cu furnici. Cand ai cazut cu sania si ti`ai rupt mana si te sunam din sfert in sfert de ora sa vad ce faci. Cand iti spuneam la 5 dimineata de unde am primit fiecare maimutoi si tu iti puneai perna pe fata incercand sa adormi. Cand te duceam a2a zi la 7 dimineata acasa si ne vedea mami2 asa obosite, neintelegand de ce, iar noi ne uitam una la alta si radeam parca de ce ne`auduceam aminte. Cand ma incurajai sa fiu tare si sa merg mai departe. Cand imi ziceai:'Elena, daca mai plangi, prietenia noastra se incheie aici!'. Cand dansam in pat. Cand ne bateam cu perne. Cand faceam clatite buclucase. Cand ti`era teama de caini si eu radeam de tine dar stateam in loc ghidandu`te cu privirea pana ce ajungeai acasa. Cand ieseam in oras si ne imbracam la fel. Cand stateam la tine pe balcon in fiecare dimineata. Vezi.. imi amintesc perfect tot: detalii, chipuri, ganduri.. nu pot sa uit. Desi multa vreme am crezut c`am uitat...
Multa vreme am jucat un rol. Mai recent de fapt.. mi`am asumat o fata pe care nimeni nu mi`o cunostea nici macar eu, doar ca sa ma identific printre ei. Ei sunt cei pe care i`am ales in defavoarea ta. Poate te`am lasat sa plangi in urma. Dar nu te`am uitat si nu te`am dat la o parte. O afectiune sincera, pe care, azi mai mult ca sigur stiu ca am pierdut`o.
Te`ai indepartat. Eu nu ti`am facut asta tie? Linistea care s`a interpus intre noi. E doar timpul ireparabil care a trecut. Cat a fost? 2 saptamani? Sau poate mai mult si eu nu`mi dadeam seama ca umblu la firele subtiri ale prieteniei noastre. Noi am fost prietene. Tie ti`am jucat rolul de sora. Nici un alt fel de decor.. doar doua maini ce se tineau si un zambet care ma scoatea afara atat de des incat devenea sacaietor.
Uneori ma intreb daca merita sa schimbi o persoana cu alta, sa inlocuiesti sentimente. Mi`am dat seama insa ca fiecare are ceva doar al lui, pentru care il indragesti si ca nimeni nu poate fi la fel. Chiar daca`ti poate aminti de cineva. Rostesc acum ultima pledoarie pentru prietenia noastra pierduta. Nu mai regasesc decat urme din ea. Licurici de amintii pe care mi`e imposibil sa`i mai prind din urma. Sa`i regasesc, sa`i adun impreuna si sa`i strang in brate spunandu`le ce dor mi`a fost..
Ma roade. Ma roade ca din reflex formez numaru` tau si inchid repede, trezindu`ma la cruda realitate si fiind dezamagita de ea. E greu de inteles.. dar “cu cat iubesti mai mult pe cineva, cu atat mai lipsit de sens devine totul“. Daca am putea, am uita. Si ar fi mai bine. Fara griji, fara resentimente, fara ura, fara compromisuri. Doar noi si nimic mai mult. Fara contraziceri sau certuri. Fericite. Dar nu. Nu putem, si poate nici nu vrem. Doua persone total diferite, dar cu un singur lucru in comun acum: indiferenta totala. Care raneste. Poate fara voie, dar raneste, si doare. O privire, sau un mesaj: speranta. Dar doare si cu ea.
Amaraciunea insa nu ma cuprinde. Uite de aia mi`ai daruit tu caldura. Stiai ca te iubesc de la distanta. Ca eu nu ma apropii de oameni.
Probabil ne`a trecut vremea noua. Poate vom incepe din nou, candva. Poate totusi cineva nu ma va mai lasa sa`ti simt absenta. Probabilitatea lasa multe de dorit si de asteptat. Altceva insa nu echivaleaza (cu) ceea ce se intampla. Cu consecintele pe care le cauzez. Din tot la ce puteam renunta, a trebuit sa fii tu.
Acum sunt indignata de mine insami , ca citesc doar in ochii oamenilor care nu stiu ce inseamna atasament real fata de ceva.. care nu stiu ce inseamna un prieten.
Ca am uitat esenta si m`am lasat sedusa de aparenta. De viata de zi cu zi in care paream altceva. Eram, nu eram..nu conta. Paream si era suficienta prezenta fizica.
Obisnuinta acum ne`a invatat sa tacem, sa pastram o liniste ce niciuna nu poate s`o mai alunge nici cu un salut. O liniste ce poate era simpatia noastra, de atunci. O liniste care persista cand, nu vorbim cu sufletul si nu ne spunem decat ceea ce vrem sa auzim. Nimicuri despre ce`am mai facut sau vom mai face. Si atat. Zambetul e cel sincer macar. De fiecare data. Poate noi , chiar nu mai insemnam prea mult. Dar semnul ce ma incurajeaza e schitat cu aceeasi admiratie pe care o aveai intotdeauna pentru mine. Dar modelul tau, e unul care cunoaste o parte din singuratate, si deci nu unul foarte fericit de urmat. Te invaluiesc in fostele noastre rasete fericite. Rad si acum ca sa`mi amintesc si ca sa`mi fac un bine. Sa zambesti si tu, pentru ca eu rad cu gura pana la urechi, dupa cum am obiceiul, gandindu`ma la o seara de vara. Ca nenumaratele pe care le`am petrecut ani in sir. Vara mi`aminteste de tine intotdeauna. Si astept iarna din nou ca sa`mi ingrop re`aducerile aminte.
Si simt ca n`as mai putea pune punct. Si atunci n`am sa las decat punctele de suspensie, pentru ca punctul meu sa nu se simta singur, sa fie doua puncte negre pe un fond alb, impreuna..

Si-mi zic: incurajeaza-te, zambeste, si bucura-te de ceea ce ai. Nu lasa niciodata ca bucuria sa iti fie furata de ceea ce nu merita. Sau de cine nu merita. Traieste viata, dar traieste-o pe a ta, nu pe a altora....traieste-o clipa de clipa, nu zi de zi sau saptamana de saptamana. Si mai presus de orice...lasa-te coplesit de bucurie si iubeste cu adevarat!

Hai gata pe ziua de azi!

Ce ne-am face fara masti? Daca nu le-am purta am fi noi insine, incapabili sa mintim… Suna ciudat, nu? Insa cine stie cum ar fi o lume plina de sinceritate pura? De cand am invatat ca nu sunt singura persoana din lume care se foloseste de aceste masti, am deprins obiceiul sa studiez oamenii. Am studiat oamenii, urmarindu-i, vorbind cu ei, peste tot unde am avut ocazia. Si am inceput sa cred ca in spatele tuturor mastilor, al machiajului, al zambetelor si rasetelor, al indiferentei, ironiei si sarcasmului se afla cu totul si cu totul altceva…
Nu de putine ori am avut surpriza sa constat ca in spatele unei duritati de neclintit se ascunde un suflet de milioane… o persoana buna si foarte sensibila… In spatele unei aparente indiferente exista un om extrem de usor de ranit… ca in spatele unor zambete largi se ascund mii de lacrimi… Oare cati din cei care sunt inconjurati de o multime de oameni, care de obicei sunt cele mai vesele persoane, sufletul petrecerilor… nu sunt de fapt foarte tristi?
De multe ori am judeca gresit anumiti oameni din cauza rolului pe care si-l l-au impus sa il joace pe scena vietii… am pus eticheta de “scorpie” unor suflete mari… si am fost pacalita de niste persoane de un egoism imens si o putere foarte mare de a se folosi de oameni doar fiindca pozau in victimele sortii…
Uneori am indragit extrem de mult masca… refuzand sa cred ca se ascunde altceva in spatele ei… am indragit-o atat de mult incat atunci cand a picat am refuzat sa cred ca ceea ce vedeam (simteam) este adevarat… totusi cand am acceptat ca a fost doar o masca (iar acceptarea a durut)… eu mi-am pictat mai bine masca in culorile sarcasmului si ale indiferentei… nu am ales masca care sa ma flateze in vreun fel… am ales masca care sa nu permita sa fiu atinsa… sa indeparteze pe oricine incerca sa priveasca dincolo de ea…
Renuntand la masti devenim vulnerabili… mult prea usor de ranit… dar totusi daca nu renuntam la ele din cand in cand cum sa fim apreciati pentru ceea ce suntem de fapt?
Carnavalul din viata, ca orice alt carnaval, la un momentdat ia sfarsit… sau cel putin trebuie sa ia sfarsit vis-a-vis de anumite persoane… doar atunci cand vom renunta la aceste masti colorate (si de multe ori obositoare) vom putea considera ca am facut un pas mare spre fericire… iar daca nu vom renunta… nu vom fi altceva decat niste masti vesele pe niste fete triste in carnavalul vietii.

Atât de des cadem în trista comedie a aparentelor… Învatam din ce în ce mai bine sa ne ascundem, sa ne prefacem. Ne prefacem tari când suntem slabi, ne prefacem ca suntem mai buni si mai capabili decât suntem în realitate, ne prefacem plini de credinta când de fapt e pustiu, ne prefacem spirituali si atât de legati de Cer, când de fapt suntem în cadere libera si cu siguranta nu în directia Cerului.Si încetul cu încetul, totul devine o schita sau o imitatie proasta a ceea ce ar vrea sa fie opera de arta. Sau altfel spus, viata devine o scena de teatru plina de multi actori care au uitat ca viata se traieste cu adevarat, nu se mimeaza. E un rol pe care, în final, ajungem sa îl jucam aproape la perfectiune. Ne învata lumea si societatea ca e bine sa minti,ne aplauda si ne spune ca e bine sa pari altceva decât ceea ce esti, iar în final ajungem sa credem ca asa e cel mai potrivit pentru noi.Dar e un rol obositor si în cele din urma, poate inima se satura sa tot schimbe pe masti, iar publicul care cândva statea sa te aplaude, acum pleaca; si ajungi sa joci în fata unor scaune goale, ajungi sa joci, din disperare, doar tu pentru tine. Tot ce stiu cu siguranta e ca înainte de a merge Sus, toate mastile cad. Si mai ales ca întotdeauna, dincolo de ele, va fi Dumnezeu.

S-a stins un geniu...
Omagiile aduse pe toate posturile de televiziune, emisiunile remember, readucerea in atentie mesajului, a muzicii[M is for Michael], a dansului, mi se par, dincolo de emotia si lacrimile ce mi le provoaca, o adevarata blasfemie, ca si cum nu meritam sa ne amintim, pentru ca nu am stiut sa apreciem atunci cand aveam timp. Cand el mai avea timp.

Si dacă nu-i iarna sa-ti fie frig, sa-ti înghete mâinile după ce faci bulgari de zăpadă, atunci e soare arzator, e vara si-ti vine sa te dezbraci de pielea de pe tine. Îti vine sa îti dai duhul pe strada când nu mai ai aer si când transpiri prin toţi porii posibili. În autobuze, vara, te rogi sa ajungi cu bine la următoarea statie si iti alegi un loc spre geam, ca sa il poti deschide sa te mai aerisesti.. Iarna îti alegi un scaun cât mai departe de usa, sa nu te lovească gerul când glisantele se deschid în staţii. Dacă nu-i gheaţă si daca nu îti porţi cele mai groase haine, atunci trebuie sa ti le alegi pe cele mai deschise la culoare, cele mai varatice si mai subtiri. Dacă-i zăpadă, atunci nu mai poţi circula cu maşina, patinezi si e nevoie de lanturi pe roti. Dacă-i canicula, se topeşte asfaltul sub ele.
Si dacă nu-i nici căldură, nici ger, atunci te ploua. Căcat de anotimpuri!

Pentru tine, as face orice!
Pentru ca zambetul tau sa nu mai fie niciodata umbrit, as cauta lumina in intuneric.
Pentru ca ochii tai sa nu mai tristi, as reinvia frunzele care mor toamna.
Pentru ca pasii tai sa fie calauziti mereu, as lua stelele de pe cer ca sa-ti lumineze calea.
Pentru iubirea ta sunt in stare sa inghet pana si soarele.
Pentru sarutul tau as topi ghetarii, as muta muntii si as seca marile.
Pentru amintirile noastre as transforma clipa in eternitate.
Pentru cuvintele pe care nu am avut intotdeauna curaj sa le rostesc, as face ca timpul sa fie reversibil.
Pentru intreaga ta fiinta as renunta chiar si la viata, dar stiu ca toate aceste lucruri nu ar fi indeajuns sa-ti demonstrez cat de mult TE IUBESC.

"Adevaratii prieteni sunt alaturi de tine cand ii chemi in momentele frumoase ale vietii si in cele rele...cand vin nechemati."

Ce inseamna sa fii prietenul cuiva?

Ce inseamna prietenia?

Ce inseamna sa fii alaturi de prietena ta?

Cum reusesti sa-i dovedesti ca-i esti prieten/a?

Si nu ma refer la genul de prieten care sta langa tine la o cafea sau la o sticla de bere sau la un party plin de alcool, tutun si droguri.

Nu ma refer la momentele frumoase in care mergeti la mare sau la munte.
Si nu ma refer la momentele in care il suni sa-i povestesti ce ai patit.
Si nu ma refer la momentele in care te suna sa-ti povesteasca ce a patit sau ce i s-a intamplat.

Ma refer la acele momente in care omul respectiv se afla la capatul puterilor. Ma refer la acele momente in care viata ii spune ca nu are pe nimeni
Ma refer la acele momente in care simti ca ea nu mai poate.

Cum reusesti sa-i arati ca ii esti prieten? Cum reusesti sa-i arati ca, indiferent ce se va intampla, tu esti alaturi de ea si nu ai sa dai inapoi?
Si chiar daca se simte singura, tu esti acolo si nu ceri nimic. Ii oferi neconditionat suportul tau.

Care suport ce inseamna? Unde incepe si unde se termina?
Sau nu se termina?

E de ajuns sa fii acolo si sa te simti neajutorat? E de ajuns pentru tine? E de ajuns pentru ea?

Asta inseamna ca sa fii prieten? Sa-i arati ca nu ai de gand sa o judeci sau sa ii oferi vreun sfat, ci pur si simlu sa fii acolo. Sa fii un sprijin, precum spatarul de la scaun sau tocul usii de care te rezemi in momentele in care refuzi sa intri in camera?

Ce inseamna sa fii prietenul cuiva?


P.S.: E mai simplu sa nu ai prieteni. Daca ii ai, ii poti pierde.

pana si gandurile mele se intrebau daca mai au loc in mintea mea...
pana si imaginea mea te`a bantuit pretutindeni...

Iar eu... eu citeam moartea in ochii toamnei... si in acelasi timp simteam cum bate pulsul pamantului sub propria`mi talpa.
Si alergam... alergam cu gandul la tot ce`a fost...
Si am uitat... am uitat numarul larimilor varsate si al suspinelor adanci. Dar pan` la urma.. nu`mi pasa ce am uitat. Nu am uitat sa te iubesc.
Si incercam... incercam sa ma scutur de povara timpului.
Si da! Voiam sa scap de povara asta, de amintirea ta. Sa simt cum mi se rupe carnea sub piele incercand sa evadeze.
Si te cautam... te cautam zadarnic cu ideea ca n`o sa ma mai gazduiesti vreodata in sufletu` tau.
Si ma intrebam... ma intrebam de ce s`a prabusit totu`... dar nu`mi mai cer raspunsuri acum... e cam tarziu..

Si tu? Tu ce faceai in tot acest timp? Incercai sa minti timpul cu amintiri? Plangeai ca m`ai pierdut pentru prima data? Nu cred. Nu stiu. Nu stiu daca ai facut macar ceva din toate astea. Stiu doar ca existi! Ca te iubesc..

Pentru ca esti etern!
Pentru ca esti al meu!
Pentru ca te port in mintea mea!
Pentru ca te ador!
Pentru ca te astept!

Pentru ca te`am regasit. Te`am regasit in fiecare gand, fapta si cuvant. In gesturi marunte, pentru unii lipsite de importanta. In fiecare zambet, in fiecare privire ingrijorata. Te`am regasit in fiecare soapta sau atingere, in fiecare speranta, in fiecare criza de gelozie, in fiecare 'Te iubesc!' si in fiecare vorba de`a ta care imi incalzea sufletu` si imi deschidea mintea.

Si da. M`ai facut sa`mi recapat increderea in tine, mi`am turnat viata in mainile tale. Mi`ai facut viata suportabila, mi`ai inteles fiecare gand, mi`ai deslusit fiecare soapta plapanda ce tanjea dupa urechea ta, mi`ai iertat fiecare greseala cugetata sau nu.

Si te`am regasit. Si esti aici. acum. Si pentru totdeauna!
Te iubesc enorm! [asa cum esti, asa cum ai fost, si asa cum nu vei fi niciodata!]

De la o vreme se intampla ceva straniu cu relatiile mele, cu oamenii din jurul meu. Sau cu mine. Nu fac nimic deosebit fata de lunile trecute, poate doar simt altfel, mai profund, mai centrat, mai in mine. Si privesc linistita la schimbarile care apar in exteriorul meu, in lumea mea. Oameni cu care altadata imparteam totu`...

P.S.: Cauta definiția cuvântului 'prieten'. Poate înțelegi măcar un cuvințel.

A trecut atata timp de cand nu m-am mai simtit atat de ciudat, si totodata atat de trista. Pare foarte aiurea.. dar nu m-am mai simtit demult atat de singura. Mi-am dat seama ca s-au adunat prea multe in sufletul meu.. si nu stiu cate o sa mai pot sa indur.
Uneori chiar mi-as dori sa dau timpul inapoi.
Cat mi-as dori sa fie totul ca la inceput.. dar oricat as incerca nu cred ca se va mai putea. Nimic din ce a fost, nu va mai putea fi la fel. Sunt sigura de lucrul asta.. pentru ca timpul trece.. iar asta ii schimba pe oameni. Pe unii in bine, pe altii in rau.
Nu-mi place sa recunosc.. dar ne-am schimbat cu totii.. pana si eu.. pana si tu.
Deodata, m-au curpins o multime de amintiri, sute de clipe ce mi-as fi dorit sa nu se termine niciodata si in plus, mi-e dor. Mi-e foarte de dor de anumite persoane pe care mi-as dori enorm de mult sa le strang acum in brate.
Mi-e dor de tot ce au insemnat aceste cateva luni din viata mea si nu o sa regret, niciodata, nimic din tot ce am simtit/trait alaturi de tine.
Oricum, cuvintele astea stiu ca nu isi au rostul acum. Poate o sa regret multe lucruri pe care le-am facut, dar in clipa de fata chiar nu-mi pasa. Nu-mi mai pasa de absolut nimic.


[25 decembrie 2008.]

Daca m-ar intreba cineva ce urasc cel mai mult si cel mai mult pe lumea asta as spune neputinta. Faptul ca nu pot sa fac nimic ca sa ajut ma face sa ma simt inutila. Faptul ca imi pierd cuvintele si nu pot sa readuc o macar un zambet pe fata prietenilor mei, ma face sa ma simt foarte aiurea. Imi pare rau ca nu pot sa fiu langa persoanele la care tin si care chiar au nevoie de o imbratisare, de o vorba calda sau care au nevoie sa-i asculti si sa-i intelegi. Mi-as dori sa le fiu alaturi .. indiferent de situatie; sa radem atunci cand suntem fericiti sau sa plangem atunci cand simtim ca pamantul ne fuge de sub picioare.
Totodata .. distanta .. pentru mine reprezinta unul dintre cei mai mari "dusmani" ai mei. Distanta te impiedica sa le fi alaturi. Nu poti sa fi acolo sa-i ti strans in brate si ei sa-ti planga pe umar si fara sa-i critici, incerci sa-i linistesti si sa le spui ca totul o sa fie mult mai bine decat acum, ca timpul le rezolva pe toate.
Orele vorbite la telefon sau pe messenger au si ele un efect dar nu prea mare. Sau are. Depinde de cazuri.
Stii ca in spatele unui monitor sau prin simpla apelare a unui numar de telefon gasesti pe cineva care e gata intotdeauna sa te asculte, sa te sprijine si sa incerce sa te ajute atat cum poate.
Metodele astea le folosesc si eu cand simt ca trebuia sa vorbesc cu cineva care e la mare distanta de mine si totodata, cei care au nevoie de mine stiu intotdeauna unde sa ma gaseasca fara sa-mi pese daca e zi sau noapte, daca sunt ocupata sau nu sunt intr-o dispozitie buna. Pe primul loc, vor ramane intotdeauna prietenii mei .. si apoi eu. Indiscutabil, in ceea ce priveste acel EL care imi intretine viata... stie bine si el ca ocupa cel mai important loc pentru ca este insasi viata mea.

Cateodata, stau si ma intreb cati dintre cei pe care ii consider prietenii mei chiar imi sunt prieteni? Oare chiar merita titlul de "prieteni" ? Oare cati dintre ei ma asculta cu atentie atunci simt nevoia sa spun ceva ? Oare cati dintre ei se bucura pentru mine atunci cand sunt fericita ?

Cateodata, pur si simplu, imi vine sa las totul balta. Multi dintre voi m-ati dezamagit atunci cand poate nici nu ma asteptam si m-ati facut sa nu mai am incredere in voi .. si in oameni, in general.

Atunci cand aveati probleme si aveati nevoie de un sfat sau de o vorba buna .. intotdeauna v-am ajutat cu ce am putut si v-am fost alaturi indiferent de situatie.
Dar pe mine cine ma ajuta ? Cine imi sterge lacrimile de pe obraz ? Cine ma strange in brate si-mi spune ca totul va fi bine ? Poate m-am mirat .. dar mi-au fost alaturi persoane la care nici nu ma asteptam si mi-au deschis ochii in multe privinte.

Atunci cand va e bine .. putin va pasa de cei din jurul vostru .. pentru ca voi nu va cunoasteti decat propriul interes.

Am adormit...
Simteam ca cineva ma tine in brate, strans. Nu reuseam sa ma misc deloc, parca bratele erau de fier, credeam ca esti tu, si atunci m-am afundat si mai tare in stransoarea care ma inconjura.
La un moment dat stransoarea a inceput sa se slabeasca pana nu a mai existat deloc. Ma simteam bine, dar in acelasi timp parca lipsea ceva, ma obisnuisem cu acele brate de fier in jurul meu. Am inceput sa le caut...te-am gasit pe tine, dormind cu spatele la mine, in linistea intunericului. Te-am luat in brate, mi-ai atins mana si ai ramas asa. Am primit de la tine o floare, acum s-a uscat si sta si priveste de acolo lumea pe care am creat-o. Peretii mei galbeni stiu toate noptile nedormite, toate discutile mai placute sau mai putin placute, stiu primele saruturi in noapte, stiu prima oara cand te-au intalnit.
-Crezi in dragoste?
-Poftim?
- Crezi in dragoste? (m-am intors incet, iar unul dintre pereti imi zambea frumos)
-Sigur ca da, cred ca o viata intreaga umblam dupa o dragoste absoluta, o avem pentru putin timp, si nu stim sa o observam, pentru ca suntem prea preocupati sa o cautam in continuare.
- Tu ai avut dragostea absoluta.
- Stiu si am pierdut-o printre degete, mi s-a scurs asemeni nisipului fin de la malul marii. Asemeni vantului pe care nu resuesti sa il prinzi in pumn...
Am clipit, si in secunda urmatoare, peretele era unul normal, cel pe care il stiam de atata vreme.
Cred ca sunt nebuna. Aveam senzatia ca cineva imi urmareste cu privirea, fiecare miscare, fiecare gest. M-am intors catre tine, somnul tau era linistit. Am privit in jur, totul era la fel de linistit. La un moent dat un chicot se aude. Imi ridic incet capul si privesc spre tavan. Trupurile noastre desenate isi faceau de cap. Chicoteau si se alergau pe intreg tavanul. Am zambit.

Soarele de primavara imi mangaia obrajii. M-am trezit. Singura.

el:”îmi place.”
ea:”ce?”
el:”când te joci asa prin parul meu. nu-i asa ca vrei și acum sa te joci?”
ea:”ești nebun.abia te-ai spălat pe parul proaspăt tuns și vrei sa ma joc?”
el:”da.”
ea:”nu te mai înțeleg. de ce ai devenit asa de gânditor… parca nu mai ești tu… s-a întâmplat ceva rău?”
el:”nu… doar ca ma gândeam...”
ea:”la ce? la noi?”
el:”nu neapărat… adică nu știu. încerc sa îmi dau seama.este ciudat.aseară te-am visat…este ciudat sa dorm în același pat cu tine și sa te visez”
ea:”pai poate ma iubești mai mult decât credeai”…

(...) o liniște se pune intre cei doi. el trage un fum din țigara pe jumătate terminata în timp ce sta cu capul în poala ei…o admira. ea se joaca cu degetele subțiri și mici prin parul lui ud… ii place… și lui. el încearcă sa ii surprindă privirea, dar ea își ascunde ochii. știe ca nu ii place sa se uite în ochii lui, mereu ii spune ca are ochi care o dau de gol și ii este frica sa nu ii vadă ochii (...)

el:”te vezi langa mine si peste 10 ani?dar 50?”
ea:”sigur nu ai căzut în baie? este prima data când ma întrebi asa ceva…nu știu. nu ma gândesc la viitor. nu știu ce înseamnă sa trăiești în viitor”
el:”azi ai ochii negri… ți-am zis ca ai ochii negri numai atunci când trăiești un sentiment pe care nu știi sa îl descrii?”
ea:”nu te mai uita în ochii mei.nu ai ce sa vezi.”
el:”mereu mi-au plăcut ochii tai… nu știu de ce… dar au ceva...”
ea:”mereu mi-au plăcut buzele tale… nu știu de ce… dar au ceva...”
el:”razi de mine, de cuvintele mele, de sentimentele mele”
ea:”nu rad, doar ca… nu știu… nu îmi place sa te vad atât de… profund… de atent… de prins în detalii.”
el:”de ce sa nu fiu? vreau sa vad și altceva decât ce vad oamenii…simpli.”
ea:”crezi ca eu sunt simpla? nesemnificativa?”
el:”nu am zis asta… doar am…”
ea:”doar ai gândit-o. știu! niciodată nu o sa ma ridic la nivelul tău… ești prea bun pentru mine… eu sunt o visătoare infantila în timp ce tu ești bătrânelul în trup de tânăr.”
el:”ma iubesti?”
ea:”te-as iubi dacă te-as cunoaște, dar câteodată ma chinui sa îmi dau seama ce se ascunde acolo… undeva în tine… undeva în interiorul tău”
el:”mereu am fost sincer cu tine… crezi ca am o masca?”
ea:”nu.n-ai nicio masca, dar știi sa te protejezi bine… uneori prea bine pentru mine… eu nu îmi pot da seama ce simți tu acum...”
el:”eu te iubesc de azi”
ea:”de azi? dar pana acum?”
el:”pana acum negam ca te iubesc.”
ea:”ma vad cu tine și peste 100 de ani!”
el:”acum crezi in viitor?”
ea:”cu tine da!”

De multe ori ma gandesc cum le potriveste timpul pe toate. Si cum probleme ce par a nu se mai sfarsi isi gasesc la un moment dat o rezolvare: banala, puerila, la indemana. Si ma gandesc atunci cat e de simplu si ma intreb la ce bun atatea framantari. Probabil ca au rolul lor. Probabil ca fara ele nu s-ar numi ca simtim. Probabil …

Si dupa un moment de ragaz, in care simturile si trairile se odihnesc nestingherite, apar alte provocari. Alte intrebari fara raspuns, alte framantari, noi motive de ingrijorare.

Si intre ele, pauza de respiro, momentele de echilibru, de liniste, de contemplare.

Probabil ca toate au un curs ciclic. Probabil ca asa trebuie sa fie, ca sa putem spune ca traim. Poate ca altfel viata ar parea anosta si lipsita de culoare. Daca toate ar merge bine, n-am avea criterii de comparatie. Iar incercarile, ca sa privim partea plina a paharului, ne calesc pana la refuz.

Cat despre solutiile salvatoare, ei bine, apar de unde nici nu te astepti exact atunci cand te astepti mai putin. Sa ne pastram asadar optimismul sau sa ramanem precauti? Sau sa le incercam pe amandoua? Si pana la urma, trairile astea sunt bune la ceva?

Sa revenim la normal? Dar care ii sunt limitele?
Sa ne apucam de povestit. Dar pe cine intereseaza?
Sa plangem incet. Dar pentru cine?...si atunci sa lasam ploaia sa vorbeasca pentru noi. O ploaie repede ca de vara. Hotarata, imprevizibila, pusa pe curatat.S-a oprit.
Aerul este mai proaspat. Pacat ca strazile sunt acum mai murdare. Ai zice ca ploaia asta ar fi trebuit sa stearga tot, nu sa lase in urma, neclintite, aceleasi gunoaie. De data asta m-a luat prin surprindere.
- Chiar nu poti sa duci cu tine tot? chiar nu poti sa cureti nimic? Chiar trebuie sa le lasi pe toate asa cum le-ai gasit? E ca in bancul ala stupid cu tricoul cu Metallica, descoperit dupa o sapuneala zdravana. Am insistat, pentru ca nu mi s-a parut corect. Si pentru ca n-am primit nici un raspuns, m-am incapatanat si am tot repetat intrebarile.
Degeaba.
A plecat ploaia, mi-au ramas intrebarile. Tot fara raspuns. Cu toate astea parca un pic mai cuminti. Mai asezate, mai domoale, mai retinute. Stiau la fel de bine ca si mine ca raspunsurile lor vor veni tarziu...atunci cand nu vor mai conta…atunci cand nimeni nu va mai avea nevoie de ele…atunci cand nimeni nu va mai intreba.

Probabil ca intr-o lume imaginara perfecta, lucrurile se aseaza intotdeauna asa cum trebuie, adica la locul lor. Probabil ca in aceleasi conditii uitam de tot ce este urat si superficial si preferam frumosul ca singura forma admisa.

Cu toate astea, perfectiunea nu este decat un deziderat spre care tindem si nu o stare de fapt. Sa nu uitam ca oricat ne-am dori, lucrurile nu se schimba dintr-o data. Sa nu uitam ca sunt si lucruri al caror farmec este acela ca nu se pot schimba. Si sa nu uitam ca notiunea de frumos, nu este decat una subiectiva, alimentata de comparatiile inerente cu evenimente neplacute, scoase din cand in cand de la naftalina. Iar amintirile, cu rolul lor frumos de a ne pastra nostalgici, rascolesc cateodata cu intentia clara de a ne face sa ne incruntam.

Nu ma gandesc decat ca din maldarul de amintiri care au revenit acum, o parte trebuie stearsa. Exact partea care nu ma indeamna sa fiu nostalgica. Partea care ma sperie din cand in cand si care ma impiedica sa merg mai departe, sa visez chiar si cu ochii deschisi ca maine poate fi mai bine, in nici un caz la fel...

Intr-o lume in care toti se grabesc, se intampla sa intalnesti pe cineva, care pentru moment, merge la fel de incet ca si tine. Te asteapta, te cheama si te convinge usor ca nu toata lumea e grabita, ca oamenii inca se mai opresc sa se bucure de nimicuri si ca toata graba asta nu este de fapt decat o goana nebuna dupa nimic.

In incercarea de a sfida timpul, suntem mereu pe fuga. Iar in incercarea de a sfida normalul, facem de multe ori alegeri gresite. Doar pentru a parea iesiti din tipare, unici, eventual de referinta. Uitam ca toate drumurile duc la Roma. Uitam ca cei care au pasit inaintea noastra prin acele locuri nu le-au abandonat degeaba. Cu toate astea ne ambitionam si sfidam. Punem deoparte pantofii cu care am calcat in gol, pentru ca ne-au purtat ghinion. Cumparam altii noi de promenada si ii etalam cu mandrie pe cai neumblate, crezand orbeste ca la vremuri noi se preteaza oameni noi. Consideram ca schimbarea aduce vesti bune si ne indepartam de fond. Uitam de unde am plecat sau de ce si cautam neincetat himere.

Ne regasim intr-un tarziu sleiti de puteri, in acelasi loc din care am plecat. Si goana nebuna si sfidarea ne par acum indepartate. Zambim cand ne aducem aminte sau ne incruntam, de la caz la caz. Si nastem apoi povete care sa umble, asa cum am umblat noi candva si care sa spuna in locul nostru mai multe despre noi. Suntem mai invatati acum, obositi de atatea descoperiri, orbiti de reusite si incercati de esecuri. Tragem linie si adunam motivele pentru care am sfidat, din care scadem pasii calcati alaturi. Rezultatul? Ne-am intors de unde am plecat. Atunci de ce am mai plecat? Pai simplu: daca n-am fi facut-o, n-am fi avut acum atatea criterii de comparatie. Ne-am fi raportat la mai putin si am fi dorit deci mai putin. Am pornit cautand schimbarea si cand am gasit-o am concluzionat ca nu ni se potriveste. Ne-am intors smeriti aceiasi, dar mai bogati; mai incercati, mai intelepti, mai intelegatori … si mai putin grabiti.

Cateodata lucrurile par atat de complicate…si ce usor ar fi sa putem gasi de fiecare data cuvintele de care avem nevoie pentru a exprima ceea ce simtim. Sau pentru a opri de la bun inceput orice pornire patimasa…probabil ca secretul imbinarii cuvintelor sta undeva acolo bine ascuns.

Iar secretul emotiilor, se ascunde si el undeva in noi, aparand de fiecare data neinvitat. Uneori e frumos, pt ca e pueril, tandru, gingas, patimas si naucitor. Iar alteori e apasator si dureros de imprevizibil.

Cert este ca ne ferim de emotii pentru ca ne fac sa parem slabi. In realitate ne fac doar sa parem umani. Totul se rezuma la interpretare. Si in acelasi timp porneste din obisnuinta. Obisnuinta de a ne preface ca suntem mai duri, mai rezistenti la intemperiile sentimentale, mai reci si mai calculati.

Sa lasam timpul sa zboare, sa-si faca de cap. Sa nu-l oprim, sa-i numaram doar secundele. Se stie ca trec repede atunci cand furati de val, nu le mai tinem socoteala. Se stie si ca trec greu exact atunci cand avem cea mai mare nevoie sa treaca mai repede. Ce curios…oare emotiile astea stiu prin ce trecem?

Gandurile sunt obisnuite sa hoinareasca. Se mai opresc din cand in cand sa-si traga sufletul, dupa care pornesc iarasi la drum. Sunt convinse ca orice oprire este menita doar pentru un strop de odihna si nimic altceva.

Gandurile se mai si sperie uneori. Si din acest motiv, au mai tot timpul la ele o carapace facuta special pentru ganduri. Acolo se refugiaza cand vor sa se ascunda de lume, cand vor sa se regaseasca sau cand vor sa se refaca.

…si in acelasi timp gandurilor le place tare mult sa zboare, stiut fiind ca sunt singurele care pot ajunge oriunde cat ai clipi. Nu sunt arogante din cauza asta. Sunt doar foarte independente. Desi pot ajunge atat de repede atat de departe, le este greu sa se intoarca de unde au plecat. Prefera sa alunece spre cai necunoscute, mereu aiurea, mereu departe si din cand in cand sa se aplece usor pentru a mai descreti o frunte.

Si poate cel mai important atribut al lor: poarta cu ele amintiri. Ne leaga de trecut pentru a ne putea regasi in momente de incertitudine.

In acelasi timp ne indeamna sa visam. Ne calauzesc pe cai neumblate, fiind uneori singurele alaturi de noi. Mereu in preajma, dar niciodata statornice. Sa existe oare o constanta in ganduri? Poate atunci cand credem in vise si urmarim cu atentie fiecare pas spre realizarea lor. In rest? Gandurile zboara si asa trebuie sa fie.

S-a trezit.

Privește tavanul și încearcă sa-și amintească când s-a deșteptat. Nu a dormit niciodată...

Se trezește. Cunoaște casa dintotdeauna, dar are senzația ca se găsește pentru prima data aici. O senzație continua, care începe invariabil clipa după clipa, mereu noua și mereu uimitoare.

Nu știe ce a făcut ieri. De fapt, nu știe ce a făcut niciodată. Nu știe cum s-a trezit, nu știe ca a dormit, nu știe nici ce face în timp ce nu știe. Încearcă sa retina o clipa din viata ei, dar constant se trezește în alta lume, noua dar cuprinzând-o pe cea trecuta, încercând sa-și amintească cum și când s-a trezit…

Daca ar avea noțiunea de amintiri, și-ar dori sa le aibă. Daca ar avea noțiunea de trecut, și-ar dori sa-l oprească pentru o clipa, și sa-l întrebe cum și când s-a trezit. De nu ar uita constant ca, de fapt, se trezește continuu…

Cunoaște casa, e parte din ea iar ea parte din casa. Podeaua e tapetata cu fotografii, care par a fi clipe din trecutul ei. Trecut… nu știe, e nedumerita pentru ca nu-l cunoaște și nici nu-și amintește sa fi avut vreunul. Mii de fotografii, colorate, gri, mult cer, mult soare, multe detalii, multe case fotografiate din exterior. Altele negre, urâte, siluete șterse, oameni fără chip. Într-o singura fotografie deslușește interiorul unei case, neclar dar totuși îi foarte cunoscut ei.

Într-un colt, printr-o scobitura din podea se arata ceea ce pare a fi subsolul. Prin ea intra un miros greu, amețitor și neplăcut. Subsolul e cufundat în întuneric, dar mici puncte ce par a fi flăcările unor lumânări lumineaza diverse obiecte, totuși nu destul încât sa fie conturate.

Deschizătura e departe de ea, dar din când în când un abur încărcat cu greul miros o amețește pentru o clipa.

Privește tavanul, privește podeaua. Cauta ceea ce ar trebui sa fie trecutul. Mirosul, casa. E a ei. Cealaltă casa, cea din fotografie, care îi pare atât de familiara, simte ca e a altcuiva dar știe ca o cunoaște.

Nu cunoaște trecutul, și nici clipele ce sunt. Dar are fotografiile… și podeaua… și mirosul. Știe ce vrea sa facă peste o clipa. Ce vrea sa facă peste zece, peste o suta, peste o mie.

Se uita în oglinda. S-a trezit, acum privește oglinda. Nu recunoaște imaginea, dar știe ca e ea, conștiința…

Viata-i frumoasa, se zice. Asa mi se pare si mie uneori. Si totusi nu imi pot omori uriasul mizantropism care ma ia uneori pe sus si ma face sa declar din nou clar si raspicat ceea ce am aflat cu mult. Oamenii vor fi intotdeauna rai,poleiti de ura necrutatoare si falsi, imbracati in zambete. Se vor ataca din nimicuri si vor ataca inapoi marsav. Vor insela. Vor trada. Se vor comporta infect cu cei pe care ii iubesc. Vor da la o parte oamenii care ii ajuta sau simpatizeaza. Vor inventa tampenii si le vor afisa firesc, de parca lumea e compusa logic. Vor fi exagerati. Vor lua masuri exagerate. Vor fura. Vor intrista. Vor rani. Nu asta e menirea oamenilor pe Pamant: sa spulbere fericirea altora. NU!
Nici macar eu nu pot fi exceptia la faptul ca oamenii au o arama dura ce o poarta pretutindeni in spatele lor. Vor aparea mereu altii si altii, pana viata ajunge sa te scarbeasca in asa masura incat nici nu mai poti privi oamenii in ochi. Si atunci te insingurezi, te saturi sa iesi si nu mai vrei sa auzi de nimeni si de nimic. Pana ajungi sa bei, sa nu mai raspunzi la telefoane, sa nu mai mananci si sa iei orice drept o gluma stupida care se tot ingroasa si in care toata lumea te lasa mereu singur si departe de casa. Tot mai tare si mai rau, pana iti vine sa iti vomiti sufletul. Caci in definitiv a fi lasat singur si a te insingura e unul si acelasi lucru.

Ne pendulam in fiecare zi intre realitate si fictiune...ajungem sa traim fara sa stim unde suntem. Filmele sunt inspirate din viata, din trairi umane transpuse intr-o miscare fotografica. Atunci viata ce este? Din ce se inspira? Oare nu e tot o fictiune? Intalnim in filme senzatii de tot felul, care ne afecteaza emotional doar sub presiunea momentului, pe care le traim intens, le suprapunem povestilor noastre si reusim sa ne regasim in acestea. Totul se reflecta in personalitatile noastre. In lumea in care traim, aproape nimic nu mai are validitate, persoane false cu multe masti actoricesti cu care inevitabil ne confruntam. Confruntari dure care ne lasa un gust amar, care ne rapesc increderea in "celalalt". Ne lasam purtati de imaginea filmelor, sau incercam sa traim realist? Dar pana la urma viata nu e tot un film? Tiparele nu mai au limite, oamenii ne demonstreaza la tot pasul ca stereotipurile sunt banale.
Ochii vad, ei vorbesc chiar si atunci cand nu spunem nimic.

Se spune ca alcoolul ucide, tigarile provoaca cancer, drogurile - depedenta, si din nou moarte. Intrebare mereu ramane aceeasi, neschimbata, seaca, fara raspuns... Tot ce provoaca placere, te ucide in interior..DE CE? Regula nu se schimba pentru nici o situatie speciala. Astfel pot sa beau pana cad, sa fumez 10 pachete pe zi, rosii, sau sa inghit, sa trag, sa injectez orice, orice ar fi..nu poate provoca mai mult rau decat cel pe care mi l'ai inzecit tu. Cu fiecare cearta, cu fiecare scandal, cu fiecare replica taioasa, cu fiecare zi a murit cate o bucatica din ce am avut. Cate o bucatica din mine, din tot ce exista in jurul meu. Precum un dependent de heroina, va spune intotdeauna dupa fiecare ac, "Aceasta este ultima data, imi jur!", asa mi'am spus si eu, in gand, ca voi termina toata aceasta inselaciune, de fiecare data cand plecai din patul meu.Insa, la fel precum cei chinuiti de soarta seringii, nu am putut sa ma las. Sa ma las de tine. Ce idee ciudata, pare acum ca e prea tarziu. In clipe de nevroza poate mi'ar mai fi trecut prin gand, parasindu'mi mintea dupa cateva secunde, fiind inlocuit cu iluzia imortala de dragoste platonica. Iluzia sigurantei depline, cu grad silentiu asupra gandurilor rele. "Totul va fi bine, atat timp cat te am aproape", cuvinte, minciuni, realitate falsa, subtitrare de film romantic grotesc. Cum sa fie asa, cand doar clipele de extaz mai sunt la nivelul cuvantului "bine". Am atat de mult negru pe suflet, tus , scris cu o mana de femeie, caligrafie perfida.Si peste tot scrie acelasi lucru.
Si totusi.... raul se dubleaza prin placere.

Pentru mine ești cea mai confortabila, frumoasa și sexy haina. Te-aș purta mereu mulat pe pielea mea și nu te-as mai da jos. Ești cel mai senzual parfum și mi-aș mângâia pielea cu tine. Ești cea mai fina băutură și cel mai picant condiment. Ești o secunda ce îmi construiește viata. Ești departe... ești drumul pana la mine. Ești cerul ce ne unește. Ești buzele pe care mi le umezesc.E ști visul și realitatea mea. Ești mâinile ce ma îmbracă și ma dezbracă, ochii ce ma privesc în oglinda, inima ce bate pentru a putea trai. Ești fiecare persoana pe care o întâlnesc și ești unic. Ești melodia mea preferata și cartea din care am învățat cel mai mult. Ești rugăciunea mea. Ești iubitul meu și sper sa ma consideri iubita ta. Ești blestemul și norocul meu. Ești lacrimi, zâmbet, succese. Ești o veste buna. Ești mai mult de un an din viata mea. Te iubesc!