beibi.

Am adormit...
Simteam ca cineva ma tine in brate, strans. Nu reuseam sa ma misc deloc, parca bratele erau de fier, credeam ca esti tu, si atunci m-am afundat si mai tare in stransoarea care ma inconjura.
La un moment dat stransoarea a inceput sa se slabeasca pana nu a mai existat deloc. Ma simteam bine, dar in acelasi timp parca lipsea ceva, ma obisnuisem cu acele brate de fier in jurul meu. Am inceput sa le caut...te-am gasit pe tine, dormind cu spatele la mine, in linistea intunericului. Te-am luat in brate, mi-ai atins mana si ai ramas asa. Am primit de la tine o floare, acum s-a uscat si sta si priveste de acolo lumea pe care am creat-o. Peretii mei galbeni stiu toate noptile nedormite, toate discutile mai placute sau mai putin placute, stiu primele saruturi in noapte, stiu prima oara cand te-au intalnit.
-Crezi in dragoste?
-Poftim?
- Crezi in dragoste? (m-am intors incet, iar unul dintre pereti imi zambea frumos)
-Sigur ca da, cred ca o viata intreaga umblam dupa o dragoste absoluta, o avem pentru putin timp, si nu stim sa o observam, pentru ca suntem prea preocupati sa o cautam in continuare.
- Tu ai avut dragostea absoluta.
- Stiu si am pierdut-o printre degete, mi s-a scurs asemeni nisipului fin de la malul marii. Asemeni vantului pe care nu resuesti sa il prinzi in pumn...
Am clipit, si in secunda urmatoare, peretele era unul normal, cel pe care il stiam de atata vreme.
Cred ca sunt nebuna. Aveam senzatia ca cineva imi urmareste cu privirea, fiecare miscare, fiecare gest. M-am intors catre tine, somnul tau era linistit. Am privit in jur, totul era la fel de linistit. La un moent dat un chicot se aude. Imi ridic incet capul si privesc spre tavan. Trupurile noastre desenate isi faceau de cap. Chicoteau si se alergau pe intreg tavanul. Am zambit.

Soarele de primavara imi mangaia obrajii. M-am trezit. Singura.

el:”îmi place.”
ea:”ce?”
el:”când te joci asa prin parul meu. nu-i asa ca vrei și acum sa te joci?”
ea:”ești nebun.abia te-ai spălat pe parul proaspăt tuns și vrei sa ma joc?”
el:”da.”
ea:”nu te mai înțeleg. de ce ai devenit asa de gânditor… parca nu mai ești tu… s-a întâmplat ceva rău?”
el:”nu… doar ca ma gândeam...”
ea:”la ce? la noi?”
el:”nu neapărat… adică nu știu. încerc sa îmi dau seama.este ciudat.aseară te-am visat…este ciudat sa dorm în același pat cu tine și sa te visez”
ea:”pai poate ma iubești mai mult decât credeai”…

(...) o liniște se pune intre cei doi. el trage un fum din țigara pe jumătate terminata în timp ce sta cu capul în poala ei…o admira. ea se joaca cu degetele subțiri și mici prin parul lui ud… ii place… și lui. el încearcă sa ii surprindă privirea, dar ea își ascunde ochii. știe ca nu ii place sa se uite în ochii lui, mereu ii spune ca are ochi care o dau de gol și ii este frica sa nu ii vadă ochii (...)

el:”te vezi langa mine si peste 10 ani?dar 50?”
ea:”sigur nu ai căzut în baie? este prima data când ma întrebi asa ceva…nu știu. nu ma gândesc la viitor. nu știu ce înseamnă sa trăiești în viitor”
el:”azi ai ochii negri… ți-am zis ca ai ochii negri numai atunci când trăiești un sentiment pe care nu știi sa îl descrii?”
ea:”nu te mai uita în ochii mei.nu ai ce sa vezi.”
el:”mereu mi-au plăcut ochii tai… nu știu de ce… dar au ceva...”
ea:”mereu mi-au plăcut buzele tale… nu știu de ce… dar au ceva...”
el:”razi de mine, de cuvintele mele, de sentimentele mele”
ea:”nu rad, doar ca… nu știu… nu îmi place sa te vad atât de… profund… de atent… de prins în detalii.”
el:”de ce sa nu fiu? vreau sa vad și altceva decât ce vad oamenii…simpli.”
ea:”crezi ca eu sunt simpla? nesemnificativa?”
el:”nu am zis asta… doar am…”
ea:”doar ai gândit-o. știu! niciodată nu o sa ma ridic la nivelul tău… ești prea bun pentru mine… eu sunt o visătoare infantila în timp ce tu ești bătrânelul în trup de tânăr.”
el:”ma iubesti?”
ea:”te-as iubi dacă te-as cunoaște, dar câteodată ma chinui sa îmi dau seama ce se ascunde acolo… undeva în tine… undeva în interiorul tău”
el:”mereu am fost sincer cu tine… crezi ca am o masca?”
ea:”nu.n-ai nicio masca, dar știi sa te protejezi bine… uneori prea bine pentru mine… eu nu îmi pot da seama ce simți tu acum...”
el:”eu te iubesc de azi”
ea:”de azi? dar pana acum?”
el:”pana acum negam ca te iubesc.”
ea:”ma vad cu tine și peste 100 de ani!”
el:”acum crezi in viitor?”
ea:”cu tine da!”

De multe ori ma gandesc cum le potriveste timpul pe toate. Si cum probleme ce par a nu se mai sfarsi isi gasesc la un moment dat o rezolvare: banala, puerila, la indemana. Si ma gandesc atunci cat e de simplu si ma intreb la ce bun atatea framantari. Probabil ca au rolul lor. Probabil ca fara ele nu s-ar numi ca simtim. Probabil …

Si dupa un moment de ragaz, in care simturile si trairile se odihnesc nestingherite, apar alte provocari. Alte intrebari fara raspuns, alte framantari, noi motive de ingrijorare.

Si intre ele, pauza de respiro, momentele de echilibru, de liniste, de contemplare.

Probabil ca toate au un curs ciclic. Probabil ca asa trebuie sa fie, ca sa putem spune ca traim. Poate ca altfel viata ar parea anosta si lipsita de culoare. Daca toate ar merge bine, n-am avea criterii de comparatie. Iar incercarile, ca sa privim partea plina a paharului, ne calesc pana la refuz.

Cat despre solutiile salvatoare, ei bine, apar de unde nici nu te astepti exact atunci cand te astepti mai putin. Sa ne pastram asadar optimismul sau sa ramanem precauti? Sau sa le incercam pe amandoua? Si pana la urma, trairile astea sunt bune la ceva?

Sa revenim la normal? Dar care ii sunt limitele?
Sa ne apucam de povestit. Dar pe cine intereseaza?
Sa plangem incet. Dar pentru cine?...si atunci sa lasam ploaia sa vorbeasca pentru noi. O ploaie repede ca de vara. Hotarata, imprevizibila, pusa pe curatat.S-a oprit.
Aerul este mai proaspat. Pacat ca strazile sunt acum mai murdare. Ai zice ca ploaia asta ar fi trebuit sa stearga tot, nu sa lase in urma, neclintite, aceleasi gunoaie. De data asta m-a luat prin surprindere.
- Chiar nu poti sa duci cu tine tot? chiar nu poti sa cureti nimic? Chiar trebuie sa le lasi pe toate asa cum le-ai gasit? E ca in bancul ala stupid cu tricoul cu Metallica, descoperit dupa o sapuneala zdravana. Am insistat, pentru ca nu mi s-a parut corect. Si pentru ca n-am primit nici un raspuns, m-am incapatanat si am tot repetat intrebarile.
Degeaba.
A plecat ploaia, mi-au ramas intrebarile. Tot fara raspuns. Cu toate astea parca un pic mai cuminti. Mai asezate, mai domoale, mai retinute. Stiau la fel de bine ca si mine ca raspunsurile lor vor veni tarziu...atunci cand nu vor mai conta…atunci cand nimeni nu va mai avea nevoie de ele…atunci cand nimeni nu va mai intreba.

Probabil ca intr-o lume imaginara perfecta, lucrurile se aseaza intotdeauna asa cum trebuie, adica la locul lor. Probabil ca in aceleasi conditii uitam de tot ce este urat si superficial si preferam frumosul ca singura forma admisa.

Cu toate astea, perfectiunea nu este decat un deziderat spre care tindem si nu o stare de fapt. Sa nu uitam ca oricat ne-am dori, lucrurile nu se schimba dintr-o data. Sa nu uitam ca sunt si lucruri al caror farmec este acela ca nu se pot schimba. Si sa nu uitam ca notiunea de frumos, nu este decat una subiectiva, alimentata de comparatiile inerente cu evenimente neplacute, scoase din cand in cand de la naftalina. Iar amintirile, cu rolul lor frumos de a ne pastra nostalgici, rascolesc cateodata cu intentia clara de a ne face sa ne incruntam.

Nu ma gandesc decat ca din maldarul de amintiri care au revenit acum, o parte trebuie stearsa. Exact partea care nu ma indeamna sa fiu nostalgica. Partea care ma sperie din cand in cand si care ma impiedica sa merg mai departe, sa visez chiar si cu ochii deschisi ca maine poate fi mai bine, in nici un caz la fel...

Intr-o lume in care toti se grabesc, se intampla sa intalnesti pe cineva, care pentru moment, merge la fel de incet ca si tine. Te asteapta, te cheama si te convinge usor ca nu toata lumea e grabita, ca oamenii inca se mai opresc sa se bucure de nimicuri si ca toata graba asta nu este de fapt decat o goana nebuna dupa nimic.

In incercarea de a sfida timpul, suntem mereu pe fuga. Iar in incercarea de a sfida normalul, facem de multe ori alegeri gresite. Doar pentru a parea iesiti din tipare, unici, eventual de referinta. Uitam ca toate drumurile duc la Roma. Uitam ca cei care au pasit inaintea noastra prin acele locuri nu le-au abandonat degeaba. Cu toate astea ne ambitionam si sfidam. Punem deoparte pantofii cu care am calcat in gol, pentru ca ne-au purtat ghinion. Cumparam altii noi de promenada si ii etalam cu mandrie pe cai neumblate, crezand orbeste ca la vremuri noi se preteaza oameni noi. Consideram ca schimbarea aduce vesti bune si ne indepartam de fond. Uitam de unde am plecat sau de ce si cautam neincetat himere.

Ne regasim intr-un tarziu sleiti de puteri, in acelasi loc din care am plecat. Si goana nebuna si sfidarea ne par acum indepartate. Zambim cand ne aducem aminte sau ne incruntam, de la caz la caz. Si nastem apoi povete care sa umble, asa cum am umblat noi candva si care sa spuna in locul nostru mai multe despre noi. Suntem mai invatati acum, obositi de atatea descoperiri, orbiti de reusite si incercati de esecuri. Tragem linie si adunam motivele pentru care am sfidat, din care scadem pasii calcati alaturi. Rezultatul? Ne-am intors de unde am plecat. Atunci de ce am mai plecat? Pai simplu: daca n-am fi facut-o, n-am fi avut acum atatea criterii de comparatie. Ne-am fi raportat la mai putin si am fi dorit deci mai putin. Am pornit cautand schimbarea si cand am gasit-o am concluzionat ca nu ni se potriveste. Ne-am intors smeriti aceiasi, dar mai bogati; mai incercati, mai intelepti, mai intelegatori … si mai putin grabiti.

Cateodata lucrurile par atat de complicate…si ce usor ar fi sa putem gasi de fiecare data cuvintele de care avem nevoie pentru a exprima ceea ce simtim. Sau pentru a opri de la bun inceput orice pornire patimasa…probabil ca secretul imbinarii cuvintelor sta undeva acolo bine ascuns.

Iar secretul emotiilor, se ascunde si el undeva in noi, aparand de fiecare data neinvitat. Uneori e frumos, pt ca e pueril, tandru, gingas, patimas si naucitor. Iar alteori e apasator si dureros de imprevizibil.

Cert este ca ne ferim de emotii pentru ca ne fac sa parem slabi. In realitate ne fac doar sa parem umani. Totul se rezuma la interpretare. Si in acelasi timp porneste din obisnuinta. Obisnuinta de a ne preface ca suntem mai duri, mai rezistenti la intemperiile sentimentale, mai reci si mai calculati.

Sa lasam timpul sa zboare, sa-si faca de cap. Sa nu-l oprim, sa-i numaram doar secundele. Se stie ca trec repede atunci cand furati de val, nu le mai tinem socoteala. Se stie si ca trec greu exact atunci cand avem cea mai mare nevoie sa treaca mai repede. Ce curios…oare emotiile astea stiu prin ce trecem?

Gandurile sunt obisnuite sa hoinareasca. Se mai opresc din cand in cand sa-si traga sufletul, dupa care pornesc iarasi la drum. Sunt convinse ca orice oprire este menita doar pentru un strop de odihna si nimic altceva.

Gandurile se mai si sperie uneori. Si din acest motiv, au mai tot timpul la ele o carapace facuta special pentru ganduri. Acolo se refugiaza cand vor sa se ascunda de lume, cand vor sa se regaseasca sau cand vor sa se refaca.

…si in acelasi timp gandurilor le place tare mult sa zboare, stiut fiind ca sunt singurele care pot ajunge oriunde cat ai clipi. Nu sunt arogante din cauza asta. Sunt doar foarte independente. Desi pot ajunge atat de repede atat de departe, le este greu sa se intoarca de unde au plecat. Prefera sa alunece spre cai necunoscute, mereu aiurea, mereu departe si din cand in cand sa se aplece usor pentru a mai descreti o frunte.

Si poate cel mai important atribut al lor: poarta cu ele amintiri. Ne leaga de trecut pentru a ne putea regasi in momente de incertitudine.

In acelasi timp ne indeamna sa visam. Ne calauzesc pe cai neumblate, fiind uneori singurele alaturi de noi. Mereu in preajma, dar niciodata statornice. Sa existe oare o constanta in ganduri? Poate atunci cand credem in vise si urmarim cu atentie fiecare pas spre realizarea lor. In rest? Gandurile zboara si asa trebuie sa fie.

S-a trezit.

Privește tavanul și încearcă sa-și amintească când s-a deșteptat. Nu a dormit niciodată...

Se trezește. Cunoaște casa dintotdeauna, dar are senzația ca se găsește pentru prima data aici. O senzație continua, care începe invariabil clipa după clipa, mereu noua și mereu uimitoare.

Nu știe ce a făcut ieri. De fapt, nu știe ce a făcut niciodată. Nu știe cum s-a trezit, nu știe ca a dormit, nu știe nici ce face în timp ce nu știe. Încearcă sa retina o clipa din viata ei, dar constant se trezește în alta lume, noua dar cuprinzând-o pe cea trecuta, încercând sa-și amintească cum și când s-a trezit…

Daca ar avea noțiunea de amintiri, și-ar dori sa le aibă. Daca ar avea noțiunea de trecut, și-ar dori sa-l oprească pentru o clipa, și sa-l întrebe cum și când s-a trezit. De nu ar uita constant ca, de fapt, se trezește continuu…

Cunoaște casa, e parte din ea iar ea parte din casa. Podeaua e tapetata cu fotografii, care par a fi clipe din trecutul ei. Trecut… nu știe, e nedumerita pentru ca nu-l cunoaște și nici nu-și amintește sa fi avut vreunul. Mii de fotografii, colorate, gri, mult cer, mult soare, multe detalii, multe case fotografiate din exterior. Altele negre, urâte, siluete șterse, oameni fără chip. Într-o singura fotografie deslușește interiorul unei case, neclar dar totuși îi foarte cunoscut ei.

Într-un colt, printr-o scobitura din podea se arata ceea ce pare a fi subsolul. Prin ea intra un miros greu, amețitor și neplăcut. Subsolul e cufundat în întuneric, dar mici puncte ce par a fi flăcările unor lumânări lumineaza diverse obiecte, totuși nu destul încât sa fie conturate.

Deschizătura e departe de ea, dar din când în când un abur încărcat cu greul miros o amețește pentru o clipa.

Privește tavanul, privește podeaua. Cauta ceea ce ar trebui sa fie trecutul. Mirosul, casa. E a ei. Cealaltă casa, cea din fotografie, care îi pare atât de familiara, simte ca e a altcuiva dar știe ca o cunoaște.

Nu cunoaște trecutul, și nici clipele ce sunt. Dar are fotografiile… și podeaua… și mirosul. Știe ce vrea sa facă peste o clipa. Ce vrea sa facă peste zece, peste o suta, peste o mie.

Se uita în oglinda. S-a trezit, acum privește oglinda. Nu recunoaște imaginea, dar știe ca e ea, conștiința…

Viata-i frumoasa, se zice. Asa mi se pare si mie uneori. Si totusi nu imi pot omori uriasul mizantropism care ma ia uneori pe sus si ma face sa declar din nou clar si raspicat ceea ce am aflat cu mult. Oamenii vor fi intotdeauna rai,poleiti de ura necrutatoare si falsi, imbracati in zambete. Se vor ataca din nimicuri si vor ataca inapoi marsav. Vor insela. Vor trada. Se vor comporta infect cu cei pe care ii iubesc. Vor da la o parte oamenii care ii ajuta sau simpatizeaza. Vor inventa tampenii si le vor afisa firesc, de parca lumea e compusa logic. Vor fi exagerati. Vor lua masuri exagerate. Vor fura. Vor intrista. Vor rani. Nu asta e menirea oamenilor pe Pamant: sa spulbere fericirea altora. NU!
Nici macar eu nu pot fi exceptia la faptul ca oamenii au o arama dura ce o poarta pretutindeni in spatele lor. Vor aparea mereu altii si altii, pana viata ajunge sa te scarbeasca in asa masura incat nici nu mai poti privi oamenii in ochi. Si atunci te insingurezi, te saturi sa iesi si nu mai vrei sa auzi de nimeni si de nimic. Pana ajungi sa bei, sa nu mai raspunzi la telefoane, sa nu mai mananci si sa iei orice drept o gluma stupida care se tot ingroasa si in care toata lumea te lasa mereu singur si departe de casa. Tot mai tare si mai rau, pana iti vine sa iti vomiti sufletul. Caci in definitiv a fi lasat singur si a te insingura e unul si acelasi lucru.

Ne pendulam in fiecare zi intre realitate si fictiune...ajungem sa traim fara sa stim unde suntem. Filmele sunt inspirate din viata, din trairi umane transpuse intr-o miscare fotografica. Atunci viata ce este? Din ce se inspira? Oare nu e tot o fictiune? Intalnim in filme senzatii de tot felul, care ne afecteaza emotional doar sub presiunea momentului, pe care le traim intens, le suprapunem povestilor noastre si reusim sa ne regasim in acestea. Totul se reflecta in personalitatile noastre. In lumea in care traim, aproape nimic nu mai are validitate, persoane false cu multe masti actoricesti cu care inevitabil ne confruntam. Confruntari dure care ne lasa un gust amar, care ne rapesc increderea in "celalalt". Ne lasam purtati de imaginea filmelor, sau incercam sa traim realist? Dar pana la urma viata nu e tot un film? Tiparele nu mai au limite, oamenii ne demonstreaza la tot pasul ca stereotipurile sunt banale.
Ochii vad, ei vorbesc chiar si atunci cand nu spunem nimic.

Se spune ca alcoolul ucide, tigarile provoaca cancer, drogurile - depedenta, si din nou moarte. Intrebare mereu ramane aceeasi, neschimbata, seaca, fara raspuns... Tot ce provoaca placere, te ucide in interior..DE CE? Regula nu se schimba pentru nici o situatie speciala. Astfel pot sa beau pana cad, sa fumez 10 pachete pe zi, rosii, sau sa inghit, sa trag, sa injectez orice, orice ar fi..nu poate provoca mai mult rau decat cel pe care mi l'ai inzecit tu. Cu fiecare cearta, cu fiecare scandal, cu fiecare replica taioasa, cu fiecare zi a murit cate o bucatica din ce am avut. Cate o bucatica din mine, din tot ce exista in jurul meu. Precum un dependent de heroina, va spune intotdeauna dupa fiecare ac, "Aceasta este ultima data, imi jur!", asa mi'am spus si eu, in gand, ca voi termina toata aceasta inselaciune, de fiecare data cand plecai din patul meu.Insa, la fel precum cei chinuiti de soarta seringii, nu am putut sa ma las. Sa ma las de tine. Ce idee ciudata, pare acum ca e prea tarziu. In clipe de nevroza poate mi'ar mai fi trecut prin gand, parasindu'mi mintea dupa cateva secunde, fiind inlocuit cu iluzia imortala de dragoste platonica. Iluzia sigurantei depline, cu grad silentiu asupra gandurilor rele. "Totul va fi bine, atat timp cat te am aproape", cuvinte, minciuni, realitate falsa, subtitrare de film romantic grotesc. Cum sa fie asa, cand doar clipele de extaz mai sunt la nivelul cuvantului "bine". Am atat de mult negru pe suflet, tus , scris cu o mana de femeie, caligrafie perfida.Si peste tot scrie acelasi lucru.
Si totusi.... raul se dubleaza prin placere.

Pentru mine ești cea mai confortabila, frumoasa și sexy haina. Te-aș purta mereu mulat pe pielea mea și nu te-as mai da jos. Ești cel mai senzual parfum și mi-aș mângâia pielea cu tine. Ești cea mai fina băutură și cel mai picant condiment. Ești o secunda ce îmi construiește viata. Ești departe... ești drumul pana la mine. Ești cerul ce ne unește. Ești buzele pe care mi le umezesc.E ști visul și realitatea mea. Ești mâinile ce ma îmbracă și ma dezbracă, ochii ce ma privesc în oglinda, inima ce bate pentru a putea trai. Ești fiecare persoana pe care o întâlnesc și ești unic. Ești melodia mea preferata și cartea din care am învățat cel mai mult. Ești rugăciunea mea. Ești iubitul meu și sper sa ma consideri iubita ta. Ești blestemul și norocul meu. Ești lacrimi, zâmbet, succese. Ești o veste buna. Ești mai mult de un an din viata mea. Te iubesc!