beibi.

Viata-i frumoasa, se zice. Asa mi se pare si mie uneori. Si totusi nu imi pot omori uriasul mizantropism care ma ia uneori pe sus si ma face sa declar din nou clar si raspicat ceea ce am aflat cu mult. Oamenii vor fi intotdeauna rai,poleiti de ura necrutatoare si falsi, imbracati in zambete. Se vor ataca din nimicuri si vor ataca inapoi marsav. Vor insela. Vor trada. Se vor comporta infect cu cei pe care ii iubesc. Vor da la o parte oamenii care ii ajuta sau simpatizeaza. Vor inventa tampenii si le vor afisa firesc, de parca lumea e compusa logic. Vor fi exagerati. Vor lua masuri exagerate. Vor fura. Vor intrista. Vor rani. Nu asta e menirea oamenilor pe Pamant: sa spulbere fericirea altora. NU!
Nici macar eu nu pot fi exceptia la faptul ca oamenii au o arama dura ce o poarta pretutindeni in spatele lor. Vor aparea mereu altii si altii, pana viata ajunge sa te scarbeasca in asa masura incat nici nu mai poti privi oamenii in ochi. Si atunci te insingurezi, te saturi sa iesi si nu mai vrei sa auzi de nimeni si de nimic. Pana ajungi sa bei, sa nu mai raspunzi la telefoane, sa nu mai mananci si sa iei orice drept o gluma stupida care se tot ingroasa si in care toata lumea te lasa mereu singur si departe de casa. Tot mai tare si mai rau, pana iti vine sa iti vomiti sufletul. Caci in definitiv a fi lasat singur si a te insingura e unul si acelasi lucru.