S-a trezit.
Privește tavanul și încearcă sa-și amintească când s-a deșteptat. Nu a dormit niciodată...
Se trezește. Cunoaște casa dintotdeauna, dar are senzația ca se găsește pentru prima data aici. O senzație continua, care începe invariabil clipa după clipa, mereu noua și mereu uimitoare.
Nu știe ce a făcut ieri. De fapt, nu știe ce a făcut niciodată. Nu știe cum s-a trezit, nu știe ca a dormit, nu știe nici ce face în timp ce nu știe. Încearcă sa retina o clipa din viata ei, dar constant se trezește în alta lume, noua dar cuprinzând-o pe cea trecuta, încercând sa-și amintească cum și când s-a trezit…
Daca ar avea noțiunea de amintiri, și-ar dori sa le aibă. Daca ar avea noțiunea de trecut, și-ar dori sa-l oprească pentru o clipa, și sa-l întrebe cum și când s-a trezit. De nu ar uita constant ca, de fapt, se trezește continuu…
Cunoaște casa, e parte din ea iar ea parte din casa. Podeaua e tapetata cu fotografii, care par a fi clipe din trecutul ei. Trecut… nu știe, e nedumerita pentru ca nu-l cunoaște și nici nu-și amintește sa fi avut vreunul. Mii de fotografii, colorate, gri, mult cer, mult soare, multe detalii, multe case fotografiate din exterior. Altele negre, urâte, siluete șterse, oameni fără chip. Într-o singura fotografie deslușește interiorul unei case, neclar dar totuși îi foarte cunoscut ei.
Într-un colt, printr-o scobitura din podea se arata ceea ce pare a fi subsolul. Prin ea intra un miros greu, amețitor și neplăcut. Subsolul e cufundat în întuneric, dar mici puncte ce par a fi flăcările unor lumânări lumineaza diverse obiecte, totuși nu destul încât sa fie conturate.
Deschizătura e departe de ea, dar din când în când un abur încărcat cu greul miros o amețește pentru o clipa.
Privește tavanul, privește podeaua. Cauta ceea ce ar trebui sa fie trecutul. Mirosul, casa. E a ei. Cealaltă casa, cea din fotografie, care îi pare atât de familiara, simte ca e a altcuiva dar știe ca o cunoaște.
Nu cunoaște trecutul, și nici clipele ce sunt. Dar are fotografiile… și podeaua… și mirosul. Știe ce vrea sa facă peste o clipa. Ce vrea sa facă peste zece, peste o suta, peste o mie.
Se uita în oglinda. S-a trezit, acum privește oglinda. Nu recunoaște imaginea, dar știe ca e ea, conștiința…
Privește tavanul și încearcă sa-și amintească când s-a deșteptat. Nu a dormit niciodată...
Se trezește. Cunoaște casa dintotdeauna, dar are senzația ca se găsește pentru prima data aici. O senzație continua, care începe invariabil clipa după clipa, mereu noua și mereu uimitoare.
Nu știe ce a făcut ieri. De fapt, nu știe ce a făcut niciodată. Nu știe cum s-a trezit, nu știe ca a dormit, nu știe nici ce face în timp ce nu știe. Încearcă sa retina o clipa din viata ei, dar constant se trezește în alta lume, noua dar cuprinzând-o pe cea trecuta, încercând sa-și amintească cum și când s-a trezit…
Daca ar avea noțiunea de amintiri, și-ar dori sa le aibă. Daca ar avea noțiunea de trecut, și-ar dori sa-l oprească pentru o clipa, și sa-l întrebe cum și când s-a trezit. De nu ar uita constant ca, de fapt, se trezește continuu…
Cunoaște casa, e parte din ea iar ea parte din casa. Podeaua e tapetata cu fotografii, care par a fi clipe din trecutul ei. Trecut… nu știe, e nedumerita pentru ca nu-l cunoaște și nici nu-și amintește sa fi avut vreunul. Mii de fotografii, colorate, gri, mult cer, mult soare, multe detalii, multe case fotografiate din exterior. Altele negre, urâte, siluete șterse, oameni fără chip. Într-o singura fotografie deslușește interiorul unei case, neclar dar totuși îi foarte cunoscut ei.
Într-un colt, printr-o scobitura din podea se arata ceea ce pare a fi subsolul. Prin ea intra un miros greu, amețitor și neplăcut. Subsolul e cufundat în întuneric, dar mici puncte ce par a fi flăcările unor lumânări lumineaza diverse obiecte, totuși nu destul încât sa fie conturate.
Deschizătura e departe de ea, dar din când în când un abur încărcat cu greul miros o amețește pentru o clipa.
Privește tavanul, privește podeaua. Cauta ceea ce ar trebui sa fie trecutul. Mirosul, casa. E a ei. Cealaltă casa, cea din fotografie, care îi pare atât de familiara, simte ca e a altcuiva dar știe ca o cunoaște.
Nu cunoaște trecutul, și nici clipele ce sunt. Dar are fotografiile… și podeaua… și mirosul. Știe ce vrea sa facă peste o clipa. Ce vrea sa facă peste zece, peste o suta, peste o mie.
Se uita în oglinda. S-a trezit, acum privește oglinda. Nu recunoaște imaginea, dar știe ca e ea, conștiința…
