beibi.

Am adormit...
Simteam ca cineva ma tine in brate, strans. Nu reuseam sa ma misc deloc, parca bratele erau de fier, credeam ca esti tu, si atunci m-am afundat si mai tare in stransoarea care ma inconjura.
La un moment dat stransoarea a inceput sa se slabeasca pana nu a mai existat deloc. Ma simteam bine, dar in acelasi timp parca lipsea ceva, ma obisnuisem cu acele brate de fier in jurul meu. Am inceput sa le caut...te-am gasit pe tine, dormind cu spatele la mine, in linistea intunericului. Te-am luat in brate, mi-ai atins mana si ai ramas asa. Am primit de la tine o floare, acum s-a uscat si sta si priveste de acolo lumea pe care am creat-o. Peretii mei galbeni stiu toate noptile nedormite, toate discutile mai placute sau mai putin placute, stiu primele saruturi in noapte, stiu prima oara cand te-au intalnit.
-Crezi in dragoste?
-Poftim?
- Crezi in dragoste? (m-am intors incet, iar unul dintre pereti imi zambea frumos)
-Sigur ca da, cred ca o viata intreaga umblam dupa o dragoste absoluta, o avem pentru putin timp, si nu stim sa o observam, pentru ca suntem prea preocupati sa o cautam in continuare.
- Tu ai avut dragostea absoluta.
- Stiu si am pierdut-o printre degete, mi s-a scurs asemeni nisipului fin de la malul marii. Asemeni vantului pe care nu resuesti sa il prinzi in pumn...
Am clipit, si in secunda urmatoare, peretele era unul normal, cel pe care il stiam de atata vreme.
Cred ca sunt nebuna. Aveam senzatia ca cineva imi urmareste cu privirea, fiecare miscare, fiecare gest. M-am intors catre tine, somnul tau era linistit. Am privit in jur, totul era la fel de linistit. La un moent dat un chicot se aude. Imi ridic incet capul si privesc spre tavan. Trupurile noastre desenate isi faceau de cap. Chicoteau si se alergau pe intreg tavanul. Am zambit.

Soarele de primavara imi mangaia obrajii. M-am trezit. Singura.