Atât de des cadem în trista comedie a aparentelor… Învatam din ce în ce mai bine sa ne ascundem, sa ne prefacem. Ne prefacem tari când suntem slabi, ne prefacem ca suntem mai buni si mai capabili decât suntem în realitate, ne prefacem plini de credinta când de fapt e pustiu, ne prefacem spirituali si atât de legati de Cer, când de fapt suntem în cadere libera si cu siguranta nu în directia Cerului.Si încetul cu încetul, totul devine o schita sau o imitatie proasta a ceea ce ar vrea sa fie opera de arta. Sau altfel spus, viata devine o scena de teatru plina de multi actori care au uitat ca viata se traieste cu adevarat, nu se mimeaza. E un rol pe care, în final, ajungem sa îl jucam aproape la perfectiune. Ne învata lumea si societatea ca e bine sa minti,ne aplauda si ne spune ca e bine sa pari altceva decât ceea ce esti, iar în final ajungem sa credem ca asa e cel mai potrivit pentru noi.Dar e un rol obositor si în cele din urma, poate inima se satura sa tot schimbe pe masti, iar publicul care cândva statea sa te aplaude, acum pleaca; si ajungi sa joci în fata unor scaune goale, ajungi sa joci, din disperare, doar tu pentru tine. Tot ce stiu cu siguranta e ca înainte de a merge Sus, toate mastile cad. Si mai ales ca întotdeauna, dincolo de ele, va fi Dumnezeu.
